Ce ciuda mi-e pentru neputinta omului. Suntem atat de limitati in corpurile noastre incat uneori chiar ca suntem fara rost. Suferinta este unul din sentimentele ce aproprie oamenii. Dar cand omul care sufera este la zeci de mii de kilometri departare de tine, ce mai poti face? Cum sa-i poti oferi imbratisarea si spijinul de care are nevoie? Bani nu ai ca sa poti sa zbori pana acolo sa-i spui “Va fi bine”. Si cand iti dai seama ca e faptura ce nu doreai sa infrunte viata cu problemele ei tumultoase, regretul ca ai lasat-o sa plece revine. Daca am avut puterea de a o opri, de ce nu am facut-o? Macar un cuvant sa fi zis. Dar uite ca in speranta de a-i fi mai bine, a ajuns mai rau. Frustrarea ca nu sunt o sora buna ma duce la disperare.
PS: Voi fi in curand acolo si te voi lua in brate asa cum trebuie.