Incerc sa deschid ochii. Nu reusesc. Ma chinui si mai tare. Dar, azi, par de plumb.
Nu inteleg de ce mi-e amortit intreg corpul.
Nu inteleg unde mi-a disparut vitalitatea trupului.
Sunt amortita.
Dar cu toate astea simt caldura soarelor. Razele lui ma incalzesc. Aud ciripituri. Simt o atingere de gheare pe umar. Cat as vrea sa pot deschide ochii pentru a vedea unde sunt. Usor, usor simtul auzului mi se dezvolta. Zgomotul imi acapareaza urechea. Frane de masina. Accident. Tipete. Rabufniri. Plasete. Se aude in departare sirena salvatoare.
O voce de copil striga:”Mama, uite!” – “E o statuie”, spune femeia.
Ma dezmeticesc.
Incep sa inteleg.
Corp greoi, imobil, imposibilitatea de a vedea – sunt o statuie azi. Dar care dintre ele? Si de ce eu? Si de ce acum? Si de ce acest “DE CE”?
Culmea e ca uneori ma simt o statuie in viata obisnuita. Sunt lucruri ce ma socheaza. Si nu gasesc reactii. Stau imobila si ma uit. Gura mi-e pe jumatate deschisa si cunoasteti replica “nu-mi vine sa cred”. De ce ne e atat de greu sa intelegem ca unele lucruri se intampla de la sine. Nu poti controla totul. NU esti tu cel care decide mereu. Statuie sunt in mijlocul unui loc necunoscut, dar cu toate astea atat de familial.
Salvarea soseste; preia bolnavul si se indeparteaza din nou. Acum simt mana calda a copilului mirat se pare de aratarea mea. De cate ori nu mi-am dorit ca in intuneric sa simt caldura cuiva. Se spune ca ai un inger care mereu e langa tine. Atunci daca este de ce nu il pot simti? O fi acel copil ingerul meu pazitor? In tot acest negru vazul este un lucru interzis. Aceasta poate fi si explicatia pentru faptul ca oamenii fac greseli. Nu vad la timp pericolul actiunii. Sau poate ca ar trebui sa ne luam o pereche de ochelari sa ne uitam mai bine in jurul noastru. Insa…va spun din proprie experienta ca nici ochelarii nu ajuta. Uneori esti orb din nastere.
Fiecare trebuie sa aiba greselile lui. Altfel, cum va capata experienta? Ce imi va mai spune mie, nestiutorul de rand. Statuia care nu stie sa reactioneze si se blocheaza. Oamenii imi fac fotografii, admira monumentul, dar piata e elementul ce ii atrag. Piatra si mana artistului care m-a sculptat.
Lumea e agitata. Vine si pleaca. E un fel de circuit al apei in natura. Nu stiu daca vor mai fi maine aceeasi oameni aici in piata. Rasete. Sunt liberi acesti oameni? Pentru ce sunt aici ei? – God knows.
Sper ca, intr-o zi, soarele sa topeasca piatra asta din trupul meu.
Atunci voi fi libera.
Popularity: unranked [?]