Sunt intr-un orasel uitat de lume. Departe de casa, gandurile dau navala in mintea mea. Stau cu paharul de suc langa mine, muzica de “rezonanta” pe fundal, camera semiobscura, pat comod, laptop pe burta si privire pierduta. Ma gandesc la primele amintiri experimentate in aceasta viata umana. Imi aduc aminte de o curte, o casa batraneasca (cred ca era a bunicilor mei, Dumnezeu de ii ierte ) si o poarta ce despartea doua lumi. Tin mainele pe gardul din sarma si ma uit cu tangala la copii din exteriorul curtii ce ma tine captiva. Vreau sa ies, dar din pacate exista acel mare si rotund semn de interzis, pe care il cunosc soferii. Nu am voie sa pararesc ograda. Nu am voie sa simt bucuria celor care se aleargau pe drum. Captivitatea imi lasa un gust amar in cerul gurii. Nu am putere sa daram poarta mare. Inchid ochii si incep sa ma invart. Simt picaturi de ploaie pe obraz. Ele sunt singurele care imi spala ale lacrimilor singuratate. Imi place sa dansez in ploaie. E eliberarea mea de frustrarea de peste zi. Uit de toate si uda alerg intr-un suflet in casa.
Cred ca acel sentiment de captivitate ma urmareste si acum. Nu e usor sa te desprinzi de anumite lucruri si sa pornesti spre un alt drum. Cred ca acum inteleg de ce sunt persoane in jurul meu care nu pot sa o ia de la capat. E vorba de frica, de teama, de nou. Daca s-au obisnuit cu ceva de ce sa il lase? e greu sa pleci si e si mai greu sa revii admitand ca ai gresit.